Tot mai des, şi cu atât mai mult în perioada de recesiune economică, se foloseşte eficientizarea atât ca termen cât şi ca acţiune. Dar mulţi confundă eficienţa cu eficacitatea. Eficacitatea înseamnă a face ce trebuie, eficienţa înseamnă a face cât mai bine. Am făcut această remarcă deoarece eficientizarea ar trebui să fie o combinaţie de eficienţă şi eficacitate.

Chiar dacă faci ce trebuie, e clar că nu îţi permiţi risipa dar pe de altă parte nici nu poţi face cu maxim randament ceva ce nu trebuie. Din păcate mulţi manageri de-ai locului nu pricep asta. Teoria afirmă iar realitatea confirmă faptul că eficientizarea în exces are consecinţe nefaste. Aceasta nu înseamnă doar reducere de personal. Dacă restructurarea nu se produce şi la nivelul proceselor şi procedurilor de lucru, există premisele manifestării următoarelor pericloe:

– volumul total de muncă rămâne constant dar împărţindu-se la mai puţine persoane rezultă un volum mai mare de muncă pentru fiecare om

– angajaţii rămaşi vor deveni din ce în ce mai stresaţi pe de-o parte de volumul mai mare de muncă rămas iar pe de altă parte de posibilitatea de a-şi pierde locul de muncă

– productivitatea va scădea treptat iar angajaţii, de multe ori cu acordul supervizorilor lor vor căuta metode pentru a păcăli „sistemul” şi pentru a „umfla” rezultatele

– acest aspect va fi sesizat imediat de către clienţi dar prea târziu de către conducerea superioară care are acces doar la rapoarte, statistici şi studii „prelucrate” manual.

– răzleţ vor ieşi la suprafaţă cazuri de indisciplină sau fraudă iar managerii vor considera oportun să pedepsească exemplar persoana respectivă interpretând comportamentul acesteia ca pe o dovadă de insubordonare sau incopetenţă şi necunoscând cauzele reale. Asta înseamnă creşterea anxietăţii organizaţionale şi practic întrăm într-un cerc vicios.

La nivel macroeconomic eficientizarea înseamnă şomaj. Competitivitatea unei firme se obţine cu preţul creşterii numărului celor fără loc de muncă. Ceilalţi concurenţi, pentru a putea ţine pasul vor derula şi ei un astfel de „program de eficientizare” rezultând şi mai mulţi şomeri.

Automat creşte cererea de locuri de muncă iar ofertanţii (agenţii economici) au de partea lor premisele favorabile reducerii salariilor. Mai puţini bani încasaţi de populaţie înseamnă reducerea puterii de cumpărare şi implicit diminuarea cererii pentru produsele şi serviciile pe care firmele le produc. Asta înseamnă din nou presiune pe preţ, de data aceasta cumpărătorii fiind cei care au puterea de a influenţa preţul. Reducerea preţurilor înseamnă reducerea marjelor de profit (în cel mai fericit caz) sau coborârea sub pragul minim de rentabilitate şi implicit falimentul. Practic în acest mod firmele plătesc preţul propriei incompetenţe.

Mai puţine firme şi mai puţini angajaţi înseamnă bani mai puţini la bugetul de stat. Mai mulţi şomeri înseamnă mai multă presiune pe bugetul de asistenţă socială. Deci practic statul se confruntă pe de-o parte cu o creştere a cheltuielilor dublată de o reducere a veniturilor. Asta înseamnă creşterea deficitului bugetar iar măsura cea mai la îndemână (dar totodată cea mai greşită) este mărirea impozitelor. Asta înseamnă o creştere a cheltuielilor atât pentru firme cât şi pentru populaţie despre veniturile cărora am discutat deja că sunt în scădere. Dar mărirea impozitelor nu înseamnă neapărat mai mulţi bani la buget. Evaziunea fiscală creşte direct proporţional cu impozitul iar randamentul impozitării rămâne în gemeral constant.

Atrăgeam atenţia în debutul articolului că eficientizarea înseamnă pe lângă eficienţă şi eficacitate. Adică să faci ce trebuie. În ceea ce priveşte firmele, printre acţiunile care ar trebui făcute se numără:

– diverisificarea activităţii, lărgirea portofoliului de produse, pătrunderea pe alte pieţe. În acest mod, se vor constitui alte surse de venituri iar surplusul de forţă de muncă va fi absorbit de noile domenii. S-ar evita concedierile şi implicit sursa principală de stres a angajaţilor. Domeniile tradiţionale vor putea fi astfel restructurate sau externalizate fără a pune presiune prea mare pe angajaţi.

– investiţiile în infrastructură, diferenţierea prin calitate. Pe perioada crizei firmele fac greşeala să încerce diferenţierea prin preţ mizând pe faptul că preţul mic va atrage cumpărătorii. Dar preţului nu este un element de diferenţiere deoarece el poate fi copiat foarte uşor de concurenţi. Diferenţierea prin calitate poate aduce un avantaj competitiv pe termen lung. Mai multă valoare pentru aceeaşi bani ar fi strategia care ar avea cele mai mari şanse de succes.

Dacă ne referim la guvern, investiţia în infrastructură conduce la reducerea costurilor agenţilor economici (prin crearea unor autostrăzi creşte viteza medie de transport deci se poate transporta mai mult pe unitatea de timp, se reduc consumurile de carburanţi, este stimulat turismul etc). Iar în această perioadă preţurile se pot negocia.

Motivul principal pentru care eficientizarea este făcută prost îl constituie inconştienţa acţionarilor. Nici măcar nu este vorba de aviditatea pentru profit pentru că, chiar dacă pe termen scurt marjele se pot menţine, pe termen lung impactul poate fi fatal.

 

sursa foto: http://peoplematter.cz/home/eu-countries-longest-working-weeks/

531total visits,2visits today

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *